sâmbătă, 20 martie 2010

Botezul biblic original si Apostolic.

Domnul nostru spune: „ Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit ” (Mar. 16, 16). Această primă condiţie pentru botez o cere însuşi Domnul, şi anume cel ce primeşte botezul să creadă. Aşa cum se spune în Rom. 10, 17, credinţa vine din predică, iar predica vine din Cuvîntul lui Dumnezeu. Din cauza aceasta a ieşit porunca misionară de a vesti Evanghelia, iar în continuare, cel devenit credincios să fie botezat. Acest fapt este confirmat la prima predică a lui Petru şi în toată practica apostolică: „ Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi” (Fap. 2, 41). Important este ca oamenii să afle vestirea Cuvîntului şi să se decidă personal pentru Hristos.

Cu exemplul care urmează trebuie să devină clar că credinţa personală este o condiţie absolut necesară pentru botezul biblic. Evanghelistul Filip a fost trimis de către Duhul lui Dumnezeu la un famen etiopian care se întorcea din Ierusalim, citind în carul lui din proorocul Isaia. Filip i-a vestit acestui famen Evanghelia. După aceasta omul a zis spontan: „ Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” Omul lui Dumnezeu ştia de necesitatea credinţei şi i-a răspuns famenului: „ ‘Dacă crezi din toată inima, se poate.’ Famenul a răspuns: ‘Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.’ A poruncit să stea carul, s-au pogorît amîndoi în apă, şi Filip a botezat pe famen ” (Fap. 8, 36-38). În timpul lui Ioan Botezătorul, al Domnului nostru şi al apostolilor s-a botezat numai prin scufundare. Amîndoi, cel ce primea botezul şi cel ce boteza, coborau în apă. Astfel s-a întîmplat şi la botezul lui Isus Hristos: „ De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă ” (Mat. 3, 16a). Un botez în care cel ce primeşte botezul nu intră în apă pentru a fi botezat prin scufundare, urmînd să iasă apoi afară din apă, nu este nici botezul lui Hristos, nici al apostolilor - un astfel de botez nu este botezul biblic.

Ucenicii L-au înţeles foarte bine pe Domnul lor, ei au înţeles ceea ce a spus El: „ Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit... ” (Mar. 16, 16). În Sfînta Scriptură şi în primele secole după Hristos nu există nici un indiciu care să arate că a fost botezat vreun sugar. Sfînta Scriptură nu cunoaşte naşi de botez şi nici nu pomeneşte ceva despre faptul că sugarul ar fi eliberat prin botez de păcatul moştenit, pentru ca, fără ştirea lui să devină un copil al lui Dumnezeu. Expresia „ păcatul moştenit ” nu este scrisă în Biblie şi nici nu este pomenit ceva despre o naştere din nou prin botezul în apă. Cel ce acceptă Cuvîntul lui Dumnezeu ca adevăr se va lăsa convins personal de Sfînta Scriptură, care, singură, este competentă în privinţa întrebărilor despre credinţă.

Aşa cum rezultă din prima predică a lui Petru şi din toate celelalte cazuri, pocăinţa şi întoarcerea la Hristos preced botezul (Rom. 2, 4). Un sugar nici nu ştie despre ce este vorba, nici nu are deosebirea păcatulului şi nici nu poate să se pocăiască. Stropirea sau udarea sugarului nu este - dacă o luăm corect - de fapt un botez. Dogma unora potrivit căreia „ în locul tăierii împrejur, care era un semn din Vechiul Testament, a fost rînduit botezul în Noul Testament” , nu este valabilă pentru că nu există nici o încuviinţare scripturală.

Există teologi care caută o „ uşă dosnică” , pentru a justifica „ botezul sugarilor” . Ei se referă la textul din Fap. 16, 32 explicînd că temnicerul din Filipi s-ar fi botezat cu toată casa lui. Ei susţin ipoteza conform căreia în casa respectivă ar fi fost, probabil, şi copii, lucru neconfirmat de relatarea biblică. Înainte de actul botezului a avut loc vestirea Cuvîntului. Noi citim: „ ...şi i-au vestit Cuvîntul Domnului, atît lui cît şi tuturor celor din casa lui.” Aici este vorba despre o casă în care oamenii au auzit Cuvîntul prin predică, au primit credinţa în Dumnezeu şi s-au lăsat botezaţi.

Alţii se întemeiază, la „ botezul sugarilor” , pe fraza exprimată de Domnul: „ Lăsaţi copilaşii să vină la Mine... ” (Mar. 10, 14). Cine citeşte mai departe va constata că Domnul nu a stropit copilaşii, ci i-a luat în braţe, i-a mîngîiat şi i-a binecuvîntat.

Apoi mai există şi aceia care nu dau nici o importanţă botezului. Ei se referă la exprimarea lui Pavel: „De fapt, Hristos m-a trimis nu să botez, ci să propovăduiesc Evanghelia ” (1 Cor. 1, 17). Acest verset nu anulează porunca misionară de a vesti Evanghelia şi de a boteza. Acest text ne arată doar că Pavel s-a dedicat mai ales vestirii şi învăţăturii, iar actul botezului l-a lăsat altor fraţi.

Istoricii bisericii au mai aflat că primii creştini şi cei deveniţi credincioşi în primele secole au fost botezaţi în Numele lui Isus Hristos, şi nu în formula „ În Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfînt , aşa cum se întîmplă de la instituirea bisericii romane.” (Dr. J. J. Herzog, Abriß der gesamten Kirchengeschichte; pag. 29; K. D. Schmidt, Grundriß der Kirchengeschichte, pag. 73 şi altele). Porunca pentru botez, din Mat. 28, 19: „ Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh” a fost înţeleasă şi practicată corect de apostoli şi de fraţii din timpul imediat următor. Cine citeşte cu răbdare va afla că nu este vorba despre o formulă, ci despre Nume: „ ...botezîndu-i în Numele... ” De aceea ei au botezat, conform poruncii Domnului, în Numele Domnului Isus Hristos.

Necesitatea de a da ultima chemare şi prevenire decurge de la sine datorită evenimentelor actuale. Nimeni nu mai poate trece mult timp nepăsător pe lângă împlinirea nenumăratelor proorocii prezise. Întreaga profeţie biblică neîmplinităeste acum pe cale să se realizeze. Proorocului Daniel i-a fost poruncit: „ ţine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea sfârşitului. Atunci mulţi o vor citi, şi cunoştinţa va creşte ”(Dan. 12:4). Numai atunci când va sosi timpul pentru împlinirea profeţiei biblice, se va deschide mintea noastră pentru aceasta.

Fiecărui cititor trebuie să-i fie dat un impuls să se confrunte serios cu această tematică. Este vorba de fapt despre dumneavoastră personal. Dumnezeu are un plan cu omenirea, care este clar şi vizibil. Numai semnele şi minunile nu sunt un criteriu. O atmosferăsărbătorească nu este valabilăînaintea lui Dumnezeu. La El trebuie să fie totul în ordine. Acum trebuie să urmeze aceeaşi vestire a Cuvântului şi practica din timpul apostolilor în legătură cu credinţa conform Scripturii care este bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu şi ancorată în Isus Hristos.

Cu un respect adevărat, toţi cei ce se tem de Dumnezeu trebuie să recunoască, să creadă şi să aştepte împlinirea şi trăirea făgăduinţelor pentru ultima epocă care au fost date Bisericii lui Hristos. Înainte de a putea reveni Hristos, trebuie mai întâi să fie ordonat şi reaşezat totul în mod biblic, după modelul creştinismului primar; aşa ne este spus în Fap. 3:21: „ pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din vechime. 

Viaţa veşnică şi mântuirea veşnică nu pot fi mijlocite de o procedură religioasă sau de o instituţie creştină. Aceasta este dată fiecăruia printr-o trăire de mântuire personală cu Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, Cel răstignit şi înviat biruitor. În aceasta se înrădăcinează credinţa mântuitoare în salvarea şi iertarea săvârşite, credinţă venită din propovăduirea Evangheliei (Rom. 10). Numai cine a primit viaţa veşnică printr-o trăire personală cu Dumnezeu, va trăi veşnic. Ea devine puterea lui Dumnezeu în noi (1 Cor.1:18).

Fiecare trebuie săaibă experienţa lui personală cu Dumnezeu, să trăiască pocăinţa şi naşterea din nou prin Duhul (Ioan 3:6), să ajungă la siguranţa mântuirii (Rom. 8:16), să fie umplut cu Duhul Sfânt (Fap. 2:4) şi pecetluit (Ef. 1:13). EL a împăcat omenirea şi pe dumneavoastră personal, cu Sine în Isus Hristos, Domnul nostru (2 Cor. 5, 19). Credinţa mântuitoare este în legătură cu mesajul Evangheliei: „ Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! . 

vineri, 19 martie 2010

Pentru evenimente deosebite, Dumnezeu a trimis pe slujitorii şi proorocii Săi, cărora El le-a descoperit taina Lui (Amos 3:7). Noi ne gândim la Noe, Moise şi alţii, la fel şi la acei care s-au ridicat în decursul istoriei bisericii. Aşa cum a fost făgăduit în Isa. 40:3 şi Mal. 3:1 şi a fost confirmat de însuşi Isus Hristos în Evanghelii, Ioan Botezătorul s-a ridicat ca premergător, înaintea primei veniri a lui Isus Hristos, cu mesajul de introducere. Slujba lui a fost de o importanţă mântuitoare şi stătea într-o legătură directă cu evenimentele din Împărăţia lui Dumnezeu. Tot aşa Dumnezeu a îndeplinit şi în ultima perioadă de timp de har făgăduinţa Lui şi înainte de ziua Domnului a trimis un mesager ca Ilie, aşa cum a fost prevestit în Mal. 4:5, cu mesajul actual şi Cuvântul descoperit înainte de a doua venire a lui Hristos. Însuşi Isus Hristos a confirmat această făgăduinţă în Mat. 17:11, care mai era atunci pentru viitor, şi a arătat şi înspre slujba lui Ioan care avusese deja loc (vers. 12). Acum este vorba despre pregătirea drumului Domnului şi întoarcerea inimii copiilor lui Dumnezeu la învăţătura şi practica apostolică a părinţilor, cum era vorba atunci despre întoarcerea inimii părinţilor vechitestamentari la copiii Noului legământ (Luca 1:16-17). Aici avem de-a face cu evenimentele de încheiere ale istoriei mântuirii şi cu desăvârşirea Bisericii noutestamentare.

Trezirea spirituală şi mişcarea de vindecare începută în 1946, la care am fost martor din 1949, s-a răspândit în bisericile tradiţionale şi în marile confesiuni creştine. Sute de evanghelişti, chiar şi cei mai renumiţi de acum, au fost inspiraţi şi şi-au început propriile lor slujbe. De atunci au început întâlniri inter-confesionale în întreaga lume, evanghelizări de proporţie, s-a înfiinţat asociaţia „ Oamenilor de afaceri ai Evangheliei depline ” şi au avut loc tot felul de întâlniri carismatice. Acum rugăciunile pentru bolnavi şi practicarea darurilor duhovniceşti nu mai aparţin doar unor grupări minoritare, ci sunt practicate în aproape fiecare confesiune creştină şi sunt recunoscute chiar şi de mass-media. În ciuda acestor lucruri, evangheliştii şi bisericile au rămas în tradiţiile şi învăţăturile lor nebiblice, fără să-şi dea seama de aceasta.

Mulţi dintre credincioşi au auzit despre trezirea menţionată mai înainte, care a început după al II-lea Război Mondial. Totuşi, doar puţini oameni ştiu astăzi cum, când şi prin cine a început Dumnezeu această mişcare. Reverendul Gordon Lindsay din Dallas, Texas, SUA a publicat în anul 1950 o carte cu titlul „WILLIAM BRANHAM - UN OM TRIMIS DE DUMNEZEU ” . În această carte, el a spus că William Marrion Branham a primit în 7 mai 1946 o însărcinare divină, supranaturală, exact cum a primit şi Pavel. Această trimitere divină de o deosebită importanţă pentru planul de mântuire a fost dată de Domnul Însuşi. Gordon Lindsay a scris cum acest bărbat, care a găsit har înaintea lui Dumnezeu, a fost folosit şi confirmat de El într-un mod extraordinar, după modelul apostolic. Oamenii s-au strâns în adunări de mari proporţii, cum nu se mai întâmplase până atunci. Spre sfârşitul anilor 49, mulţi alţi evanghelişti au început să ţină adunări de trezire şi vindecare. Diferenţa dintre William Branham şi toţi ceilalţi care au apărut mai târziu este că omul lui Dumnezeu a pus accentul în predicile sale pe învăţătura biblică, de la începutul slujbei lui, până când a fost luat să fie cu Domnul în anul 1965.

În al doilea val de trezire, deja evangheliştii au avut propriile lor programe. Ceea ce se întâmplă acum în aşa numitul „ al treilea val de trezire ” este pur şi simplu scandalos, văzut din punctul de vedere al Scripturii. Se predică o „ Evanghelie a prosperităţii ” şi se vorbeşte mult despre semne şi minuni; predicatorii petrec mai mult timp cu strângerea colectei şi a darurilor băneşti decât cu predica. Mulţi dintre ei au reuşit să ajungă multi-milionari. Presupusa lor „ demonstrare a puterii ” este mai degrabă un spectacol susţinut de o muzică adecvată. La o privire mai atentă, nu se găseşte nici un pic de substanţă divină în predicarea Cuvântului. Evanghelia veşnic valabilă nu mai este predicată. A devenit un mesaj-evanghelie propriu, dat mai departe după necesităţile fiecăruia. Dacă Dumnezeu Îşi confirmă Cuvântul Său cu ascultătorii şi au loc vindecări, aceasta nu înseamnă ca învăţătorul sau evanghelistul sau făcătorul de minuni ar fi corect. În fiecare an milioane de oameni merg în pelerinaj la aşa-zisele „ locuri sfinte ” sperând să trăiască o minune. Când un evanghelist promite oamenilor suferinzi o vindecare miraculoasă din partea lui Dumnezeu, atunci ei se adună în număr foarte mare. Dar vindecarea dovedeşte doar că Dumnezeu este credincios şi răspunde la rugăciunile celor care cred în ceea ce a făgăduit El. Binecuvântările spirituale vin peste toţi cei ce le doresc, căci este scris: „ căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi ” (Mat. 5:45).

Conform spuselor Domnului nostru, cei drepţi şi cei nedrepţi trăiesc împreună. Falsul este atât de asemănător cu adevărul, încât se spune: „ Aici este Hristosul. Acolo este Hristosul. ” EL ne-a avertizat de aceasta cu cuvintele: „ Căci se vor scula Hristoşi (unşi cu Duhul) mincinoşi şi prooroci mincinoşi. Ei vor face semne şi minuni, ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă, şi pe cei aleşi ” (Mar. 13:22). În realitate Dumnezeu este prezent numai acolo unde El poate arăta drumul Lui şi poate face voia Sa; acolo unde se află Cuvântul şi Duhul Lui şi învăţătura şi practica sunt în concordanţă cu Biblia.

Revenirea făgăduită a lui Isus Hristos şi evenimentele anunţate care urmează se vor petrece cu siguranţă, însă numai Dumnezeu decide ora şi ziua când se vor împlini. Semnele timpului, cărora trebuie să le dăm atenţie, ne lasă să recunoaştem că timpul s-a apropiat. O precizare a timpului, aşa cum s-a încercat de repetate ori în vechime, nu este posibilă şi nici necesară, slavă lui Dumnezeu.

La prima venire a lui Hristos s-au împlinit peste 100 de proorocii din Vechiul Testament. Toate detaliile importante despre El, începând cu zămislirea Lui supranaturală, cu naşterea în Betleem, slujba Lui, suferinţa şi moartea Lui, până la înviere şi înălţare, au fost proorocite în profeţia vechitestamentară. Acelaşi lucru este valabil pentru timpul dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos. Este covârşitor să citim textele biblice corespunzătoare, care sunt foarte actuale acum.

Apostolul Petru a văzut în Duhul deja acum 2000 de ani, că făgăduinţa revenirii lui Hristos va fi batjocorită, cum vedem că se întâmplă acum. Criticii principali sunt teologi necredincioşi, care nu înţeleg planul în timp al lui Dumnezeu şi felul în care este scris. Ei susţin, de exemplu, că apostolii şi însuşi Isus au greşit până la ultimul capitol din Noul Testament, când El a spus: „ Iată, Eu vin curând. ” Biblia este scrisă în aşa fel, încât se potriveşte pentru întreaga perioadă de timp. Fiecare cuvânt scris poate fi predicat şi crezut în tot timpul harului. Numai când vine de fapt vremea împlinirii unui eveniment făgăduit, atunci evenimentul prevestit se împlineşte într-adevăr.

Apostolul Petru atinge miezul problemei şi scrie: „ Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor, şi vor zice: , Unde este făgăduinţa venirii Lui?‘ ” La aceasta el a răspuns: „ Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. ” (2 Petru 3:3-9). Toţi cei rânduiţi mai dinainte pentru viaţa veşnică, vor veni la credinţă (Fapte 13:48). Batjocoritorilor nu le mai rămâne mult timp; râsul şi batjocura lor se va transforma în plâns şi scrâşnit de dinţi. „ Nu vă înşelaţi: ,Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.‘ Ce seamănă omul, aceea va şi secera (Gal. 6:7). ” După mărturia Scripturii, Hristos va reveni în curând, aşa cum a făgăduit El şi îi va lua pe ai Lui la Sine, în slavă (1 Tes. 4), înainte de a veni necazul cel mare (1 Tes. 1:10).

La întoarcerea Lui, toţi copiii lui Dumnezeu adormiţi în Hristos care vor avea parte de prima înviere, vor învia, iar cei vii care trăiesc cu El vor fi transformaţi şi-L vor întâmpina pe El în văzduh, pentru a fi totdeauna cu El (1. Tes. 4). Ei Îl vor vedea şi vor fi ca El (1. Ioan 3). Aceasta se va întâmpla aşa cum s-a spus dinainte în Cuvânt.